Tipărire
alexa.visarionInterviu, în exclusivitate pentru Romedia.gr, cu Alexa Visarion scenaristul şi regizorul Filmului ANA (2014).
Aflându-ne la poalele Acropolelor, în dimineaţa următoare proiecţiei de la Atena şi avanpremiera Mondială a Filmului ANA, vreau să încep acest interviu cu o întrebare firească: De ce Grecia?
Pentru că iubesc Grecia şi tema care inspiră filmul este mitul creaţiei cu origini în Balcani... Printre primele legende privind jertfa întru ridicarea unei construcţii fiind şi cea elenă, construcţia Podului din Arta (Το Γεφύρι της Άρτας)... şi, cred că mai este şi o altă legătură concretă. Acum un an am fost la Salonic, am prezentat Înghiţitorul de Săbii, iar în urmă cu doi ani la Atena, şi astfel am avut privilegiul de a cunoaşte  comunitatea românească din Grecia, de a mă împrieteni, de a comunica unii cu alţii. Drept urmare e un gest firesc, de nobleţe privind rădăcinile noastre. Am venit cu sufletul şi filmul ANA, film care reprezintă un traseu al muncii mele regizorale,  început demult, înainte de evenimentele ’89. Atunci am scris Ziditorul un poem cinematografic inspirat de Mitul Meşterului Manole. După aceea, pe acest drum au intervenit barierele. Atunci era vorba de cenzura ideologică, nu se putea face un film despre înălţarea unei biserici, mai târziu au venit alte răspântii privind utilitatea sau lipsa de utilitate a unei tematici sacre într-un moment efervescent de concreteţe a realităţii. Cu o insistenţă fixată în zona obsesiei, (am vrut să fie al 7-lea film al meu cel legat de mitul creaţiei) am reuşit să impun noul scenariu ANA.
 
 
Spuneţi-ne vă rog despre ANA, scenariu, regie…
Am scris scenariul Ana la Muntele Athos. Este de fapt un scenariu care povesteşte de ce nu am realizat Ziditorul şi Zidirea... ANA a căpătat un concept nou, din două motive. Unul legat de faptul că după atâţia ani de când am pornit la această explorare, tema solicită alt tip de expresie cinematografică mai prezentă, şi apoi pentru că, de fapt, capodopera pe acest subiect a fost dată, ba chiar două filme şi-au împărţit această faimă, Andrei Rubliov de Tarkovski şi Legenda fortăreţei Suran de Paradjanov.
Deci am mers la Sfântul Munte, la mănăstirea Podromu şi în 9 zile am refăcut munca mea de 30 de ani... Am ajuns la această formulă care leagă prezentul şi conexiunile acestui prezent cu un trecut imediat, trecutul comunist, dar şi cu timpul mitic, timpul legendei şi al scenariilor mele scrise până acum.
Mă interesează foarte mult să fiu prezent în cinematografie, expresia mea filmică să fie distinctă. Încerc să dezvălui o substanţă tragică, ce emite semnale de alertă spre o umanitate decăzută în care se devalorizează fiinţa umană. Filmul ANA - exploră trasee de iniţiere şi totodată capacitatea pe care o are fiecare dintre noi să ajungă la un moment de revelaţie. ANA este o revelaţie, vreau să cred asta!
 
După toate schimbările aţi ajuns la filmul prezentat în aici în Grecia unde până şi publicul a semnalat faptul că este o poveste totalmente tragică…
Da... despre durere, nelinişte, anxietate, moarte dar şi despre bucuria existentă în toate aceste stări. Există o bucurie a înţelegerii, a depăşirii tragicului atunci când  putem înţelege că suntem născuţi pentru a muri, că viaţa e şi moarte şi aceste lucruri trebuie împăcate şi trăiesc în unitate... şi atunci bucuria are un sens şi arta nu este o întâmplare care delectează....
Bucuria face parte din întâlnirea cu celălalt, cu universul, cu taina. Vorbim mereu despre valoarea noastră pământeană uitând că suntem în acelaşi timp stelari.
ANA, filmul meu, nu vrea să fie didactic, nu vrea să propovăduiască ceva... Vrea doar sa caute adevărul în multitudinea adevărurilor care ne permit la un moment dat să nu înţelegem şi neînţelegând să avem tăria să continuăm căutarea. Cine înţelege tot riscă să fie limitat să aibă capacitatea de a nu putea deschide uşile închise. Deschiderea spre lume, unii spre ceilalţi e rostul comuniunii. Marele fizician danez Niels Bohr spunea: „Contrariul unei păreri bune e o părere proastă... contrariul unui adevăr absolut e un alt adevăr absolut!”.
 
 
Ajungând la un adevăr legat de diasporă şi de poveştile pe care unele românce le poartă pentru tot restul vieţii îl reprezintă şi trecutul tragic al femeilor victime ale traficului de fiinţe umane, dând viaţă unui personaj o basarabeancă ce a ajuns prostituată în Italia.
Acest personaj nu l-am avut în cap înainte de Muntele Athos, a venit acolo, nu ştiu cum, pentru prima dată în universul meu spectacular. Personajul leagă pe de o parte un destinul generaţiei de peste 20 de ani, liberă să umble pe unde vrea în lume, dar şi victimă a acestei lumi în derivă. Din această structură feminină se va naşte ANA. Inocenţă şi frustrare, păcat şi durere, există în acelaşi timp în întreaga ei fiinţă. Cu ochii deschişi ANA caută să navigheze în Calea Lactee. Această călătorie printre stele nu o pot face decât acele fiinţe cărora li s-a luat fericirea şi li s-a dat înţelegerea. Personajul feminin interpretat de Cristina Drăghici, debut în cinematografie, are şansa de a cunoaşte Italia,... naşte acolo un copil, undeva lângă Florenţa, dar e atât de singură încât se abandonează acestei realităţi ucigătoare... Nu mai are nimic. Poate doar întâlnirea cu cultura cu imaginaţia, cu povestea Meşterului Manole şi, astfel, poate să spună simplu şi firesc că îi place şampania, şi  o cheamă Ana, Ana lu’ Manole.
 
 
Insistând pe scenariul care a suferit modificări, am înţeles că acesta a suferit mari modificări şi din motive economice.
Da. Scenariul iniţial putea să fie realizat cu un buget de 1.000.000 de euro. Era vorba de construcţia unei Mănăstiri care trebuia să fie dărâmată şi apoi să fie ridicată... o distribuţie de peste 20 de persoane principale, iar aceşti bani nu au existat niciodată şi nu aveam unde să-i căutăm. Cultiv dialogul, relaţiile sufleteşti intense, prietenia,... şi cred că orice lucru trăit poate fi povestit. Am darul lacrimilor... De fapt, acest film se naşte din imaginaţia şi memoria personajelor, fiind undeva la marginea realităţii. Deci filmul e şi o iluzie care poate continua în mintea spectatorului devenit astfel un nou autor care să vrea în propria viziune filmul despre Meşterul Manole.ana.2014
Şi mai este ceva de însemnătate pentru mine... cine a văzut Înghiţitorul de săbii descoperă o continuare magică... aceeaşi echipă, aceleaşi întrebări, aceeaşi nelinişte. Figuraţia din Înghiţitorul sunt eroii de acum, iar eroii de atunci sunt în figuraţie astăzi. Echipa de creaţie face această joncţiune şi, nu întâmplător, faptul că este vorba de umilirea artistului de către puterea de atunci, iar aici şi acum puterea nu îl mai consideră în nici un fel, îi este indiferentă arta - Filmul ANA - despre cum nu am putut face Filmul Meşterului Manole.
 
Suntem mândri că noi, cei din diasporă putem prezenta România şi cultura ţării noastre, cu ajutorul dvs. a celor de acasă care creaţi. Asta s-a întâmplat şi la Salonic la o proiecţie cu „casa închisă” dar şi aseară la Atena.
A fost o bucurie să văd oameni de diferite profesii, cu diferite experienţe, cu gusturi diferite care au reacţionat profund, spontan, direct sau mai puţin direct... Filmul nu este făcut să placă şi nici să dea verdicte asupra vieţii... El este o spovedanie, care poartă în ea doruri multe, doruri de împlinire şi ratare. La Salonic şi la Atena filmul a mărturisit... Îmi doresc ca oamenii să înţeleagă, să caute, să înveţe, să se întrebe şi să adune în tăcere… tăcere.
 
 
Asta am avut la Atena – TĂCERE!
La Atena mi s-a părut extraordinar momentul de la final când nimeni nu îndrăznea să spună ceva... era o linişte tulburătoare, adâncă, cucernică. Acestea sunt stările care marchează un creator, impactul real, curat, uman, nepervertit de nimic. Aseară la Atena (vineri 28 martie a.c.) nimeni nu a mai jucat rolul spectatorului! La Salonic prezentarea a fost făcută de Consulul General al României, Marton Ladislau Salamon în prezenţa Consulului General al Franţei, lumea astfel era pregătită pentru un eveniment cultural major. La Atena evenimentul a fost interior, dens, nepregătit. Aici am fost şi gazdă şi invitat deopotrivă... inedit nu?
Practic aţi avut reacţia imediată şi pură a spectatorului…
Distinsă doamnă când te sărută cineva nu explici cum a fost… simţi sărutul, atât!
 
 
Veţi continua cu o premieră oficială la New York şi  o proiecţie la Boston. De ce S.U.A.?
Am o parte din familie la New York, mulţi prieteni artişti... Am lucrat mulţi ani acolo, ca regizor şi profesor... am prezentat Înainte de Tăcere, Năpasta şi Înghiţitorul de Săbii în diferite universităţi din Statele Unite. Am avut lansarea a două volume la ICR New York în urmă cu câţiva ani şi, deci,  mi s-a părut firesc ca proiectul doamnei Doina Uricariu, directoarea acestei instituţii, Portret de Artist la New York să ducă premiera Anei acolo.
 
 
Spuneaţi atât în film, cât şi într-un interviu acordat presei elene că părintele Iulian de la Muntele Athos v-a spus că….
…Da… Printre multe lucruri importante pe care Părintele mi le-a spus, câteva m-au tulburat: „trupul e un servitor bun, dar un stăpân prost!”, şi „Dragostea lui Dumnezeu către cel mai mare păcătos, este mai mare decât dragostea celui mai sfânt om către Dumnezeu!”. Şi încă ceva foarte, foarte important: Nu te poţi vindeca decât de boala de care suferi.  Iar dacă eu cred ce spun în acest film, poate şi alţii vor crede.
 
 
Aţi mai spus că asemenea produse cinematografice sunt mai mult apreciate peste hotare decât de românii de acasă…
Da, cred în lucrul ăsta din două motive: există în film o nostalgie, un dor, care funcţionează cu privire la loc, trecut... amintirile intră şi ies din viaţă, iar cei din diaspora simt această nostalgie, întristare, nelinişte. Acasă lucrurile stau aşezate în monotonia lor şi negaţia primează de multe ori cu forţa ei distructivă.
 
 
Filmul este programat să ajungă în România în septembrie.
Îmi doresc... în septembrie când împlinesc 67 de ani. Filmul trebuie să caute respiraţia lui proprie în contactul cu o lume dinăuntru şi din afara graniţelor, cu români de acolo dar şi cu străinii interesaţi... Avem o relaţie specială cu publicul din străinătate (de exemplu la Boston, Louisville, Dallas) unde am prieteni care aşteaptă întâlnirea.
 
 
Contactul cu diaspora vă place şi vreţi să îl dezvoltaţi şi să vi-l apropiaţi mai mult şi nu din postura de regizor ori scenarist, ci din cea de profesor printr-un nou program de şcolarizare la Facultatea din Iaşi jurnalismul cultural. Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre noul proiect profesional care va începe în toamna acestui an.
Vreau să fac un program de studii de licenţă de 3 ani pentru Artele Spectacolului -Jurnalism Cultural. Învăţământ la distanţă rezervat românilor de diferite vârste, care din diferite motive nu au finalizat studiile universitare, ori nu au aprofundat ceea ce îşi doreau, cu pasiune, şi fac pentru a se întreţine alte profesii. Vom oferi acestora posibilitatea să înveţe, şi nu numai, să poată participa nu doar prin comentarii, ci şi să participe în cunoştinţă de cauză la reprezentarea vieţii artistice... Deci, schimb de informaţie, pod cultural care să permită dialogul. Legătura culturală este adevărat dacă şi viaţa pe care o trăim are dimensiunile adevărului. Orice calitate artistică e susţinută de calitatea umană. Aşa spune filmul ANA. Generaţia tânără, obligată să trăiască în faţa computerului va auzi pentru prima dată, poate, balada Meşterului Manole, versuri care vorbesc despre o biserică, despre destin, despre sacrificiu... Ana şi Manole... cine sunt aceştia...? Dacă ne punem întrebări şi acestea sunt profunde înseamnă că merită să încercăm.
 
 
Eu închei prin a spune că a meritat să vă cunoaştem şi să vă avem la Atena şi vreau să obţin promisiunea că veţi mai veni aici să promovăm România.
Vreau să vin, şi cred că acest fapt nu înseamnă decât a fi acolo unde trebuie! Lumea noastră, ţara noastră, cultura noastră... avem nevoie unii de alţii. Totul e să nu înlocuim o necesitate cu un slogan... să nu credem că orgoliul înseamnă ceva care ne dă tărie. Orgoliul este doar înfrângerea personalităţii.
 
 
Ana Ţuţuianu - RoMedia.gr
Foto RoMedia.gr
Accesări: 2288