Criza a scos la iveală nefuncționalitatea, putreziciunea, minciuna pe care s-a încropit societatea românească. O însăilătură de la un cap la altul, ca un ciorap împletit din prostie, incompetență, delăsare și hoție pe care criza îl deșiră acum trăgînd de un singur fir: banii. Ei au clădit lumea asta de nisip, ei o fac mușuroi minuscul. 

Plină de deșert şi grămezi de uscături. Doar un popor năuc poate să creadă că rezistă în istorie, fără să-și țină picioarele pe pământ. Pământul, uscat iască sau mustind de apă, a lăstărit ca toiagul lui Moise și a dat de mâncare hămesiților de pe burta lui. Oriunde s-ar fi așezat ei. Doar că toiagul înfrunzește și el, într-o mână de om mirosind a ţărână.

Am citit cu mare plăcere textul lui Vasile Dâncu despre nevoia de aspirație ca sursă de energie pentru poporul care trebuie să meargă mai departe. „Politica este un mijloc prin care trebuie să potenţăm capacitatea oamenilor de a visa la o lume mai bună, la o societate mai dreaptă, la o lume cu mai multă libertate pentru individ sau cu o mai mare egalitate de şanse”, spune el. Da, este corect ce spune, cu atât mai mult cu cât, sociolog fiind,

Întâlnirea de la Atena dintre Gheorghe Urschi şi basarabeni a fost una specială. Atmosfera relaxantă, cura de râs, zecile de glume inedite şi nu în ultimul rând căldura sufletească oferite de artist unei săli ce gemea de suflete şi zâmbete este demnă de notat într-un capitol aparte al activităţilor organizate de Asociaţia Molodo Elenă Orfeu inspirată parcă în a-l invita pe Urschi la Atena.

Azi: Cu fiecare zi înțelegem mai bine că lucrurile sînt tratate cinic. Vestul cu Vestul și Estul cu Restul.
Franța se încăpățînează să demonstreze că a procedat bine trimițînd țiganii înapoi în România. Sarkozy a pomenit ceva despre faptul că și Angela Merkel se gîndește să facă același lucru. Angela Merkel a negat vehement. 
Comisarul european Laszlo Andor a propus o conferință a Uniunii Europene, la București, pe tema integrării țiganilor, în octombrie. 

Criza economică devine tot mai greu de atacat dacă soldații au obosit. Sunt flămânzi, scârbiți și fără nădejde. S-au așezat răpuși de disperare în tranșee, unii mai au pus câte ceva în buzunare, din zilele bune. Mănâncă pe furiș, să nu-i vadă ceilalți, că cer. Niciunul nu spune ca are și fiecare începe să se vaite primul. Nu mai e nimic în ranița nimănui şi parcă o tăcere suspectă s-a lăsat peste orașe. 

Am auzit cu toţii expresia aceasta de atâtea ori, încă de când eram mici. Eu fac parte din generaţia de “decreţei”, adică cei nascuţi “în mod obligatoriu”, începând cu 1967. Aş putea spune că e o generaţie păcătoasă, pentru că a fost mai mult decât forţată să vină pe lume. Dar e şi o generaţie puternică, cumva, care s-a adaptat din mers la multe schimbări ale istoriei, care a fost poate prea inţelegătoare şi a acceptat totuşi prea multe. 

După festivalul medieval de sfârşit de vară sibian al „Cetăţilor Transilvane” a urmat cel de început de toamnă al Târgului Olarilor, continuat cu “Zilele Culturii Rome”. În total cam două săptămâni de “fest - târguri” animate, umplând de larmă şi culoare pieţele din centrul istoric. Plăcute pentru cei mai mulţi, mai puţin, poate, pentru cei care locuiesc în vecinătate, tradiţionalele târguri-spectacol sibiene 

Am auzit expresia asta de curând, într-un interviu luat în scurt, domnului Tudorel Butoi, referitor la violurile repetate care s-au petrecut într-o zonă din nordul României. Cei care au urmărit comentariul omului de specialitate sau cititorii articolelor si comentariilor scrise pe baza acestui eveniment, nu pot să fie decât oripilaţi.