Motto: În anii 90 România avea un brand. Era cunoscută în lume ca țara copiilor străzii. A orfelinatelor mizere. A mamelor fără suflet, în stare să-și arunce pruncii la ghena de gunoi. Copiii din canalele Bucureștilor ajunseseră emblema României. Poze și filme cu ei au făcut ocolul Pămîntului. Părinți de ghenă.
Situația, 20 de ani mai tîrziu: 

România e o ţară foarte frumoasă şi bogată! Are trei forme de relief: câmpie, podiş, munte, are zăcăminte şi bogăţii de tot felul, râuri şi un fluviu cu deltă, are ieşire la mare, peşteri şi saline, lacuri şi păduri. Ce nu are ţara asta? Ieşire la ocean. Dar nici nu cred că-i trebuie, compensează cu marea.

În patru ani - patruzeci de kilometri. Pentru fiecare zece kilometri, cîte un om „înghițit” de betoane. Fără nume, fără chip. Anonimi „zidiți” la temelia autostrăzii Bechtel. În toamna aceasta a mai murit unul. Ziarele consemnează accidentul, ITM face anchetă. Autostrada plătește despăgubiri familiilor îndoliate... Nu se dau nume, nu se dau amănunte. Ca și cum viețile lor, neînsemnate, se adaugă la preț, ca un TVA crescut cu patru procente. 

Cine crede că nu ne iubim ţara când scoatem bubele şi bolile ei prin porii hârtiei de tipar, se înşeală. Ca să te uiţi cu ochiul gol la ţara ta murdară ai nevoie de putere şi de mult, foarte mult patriotism, scuzaţi cuvântul, dacă nu sunteţi de acord cu el. Ca să te urci într-un tren în România ai nevoie de mult curaj şi de mult patriotism. 

Departe de ţară, tindem să ne pierdem în infinit. Suntem dezorientaţi. Nu ştim unde şi cărei naţii mai aparţinem. Un sentiment normal, spun sociologii, dar care nu ne dă pace. Devenim mai sensibili. Când, din întâmplare, pe stradă auzi România sau vezi tricolorul ori la diferite ocazii se intonează imnul naţional un sentiment de regret te încearcă. 

 Nu e o întrebare patetică, din păcate... 
Guvern de tehnocrați, iată o dezbatere care ar fi trebuit să aibă loc încă de la începutul crizei. Am scris despre nevoia unui guvern de tehnocrați aducînd ca argument falimentul guvernării politice de la noi. Era nevoie de oameni neînregimentați politic, care să facă ce trebuie tocmai pentru că gîndesc și acționează liber de constrîngeri electorale. 
Nu e vremea mesianismelor, dar un grup de experți care să acționeze ferm 

Anii consumaţi în sarcina presei din România ori Grecia (deloc puţini şi care pot fi dovediţi cu acte în regulă pentru cei care cheltuiesc minutele gratuite pentru a-mi închide căile şi colaborările pe motiv că subsemnata nu este jurnalist!!!) mi-au adus satisfacţii, greutăţi, dispute, premii, dar şi învăţat să respect adevărul, meseria, oamenii, oportunităţile, etc. Mai întâi de toate m-au învăţat să respect: 

În mod uimitor, mai…nimeni; dacă nu e forţat din afara. De ce nu? “Ah, cum să ma duc eu la psiholog? Ce, sunt nebun?”. Asta pentru că mulţi nu ştiu că “nebunii” se duc la psihiatru, nu la psiholog. Şi care e diferenţa între cei doi? Psihiatrul, pe lângă facultatea de medicină, face cursuri de specializare în psihiatrie, are dreptul, medic fiind, să prescrie reţete şi este “scutit” de o parte (200 de ore) 

Subiectul stenogramelor s-a întors pe toate fețele, iar cititorii au putut să înțeleagă chiar și singuri cam cum stau lucrurile. Concluzia: în presa românească, tot felul de cîrnățari au murdărit locul și au terfelit această meserie. Ca să facă bani, să cîștige putere, să se dea mari, să construiască palate. Nu ne uimește Vîntu, știam ce personaj este. Dar ne miră unii dintre băieții curăței, din new media, care au dus și în acestă zonă apucăturile unei prese primitive.