Tipărire
imigranti-keleti1
Dura lex, sed lex.
Inevitabil, toate discuțiile din zilele acestea se învârt în jurul valului imens de emigranți musulmani. Oricât ne-am strădui să evităm acest subiect, imaginile care circulă cu o viteză uluitoare despre acest subiect uluitor, nu le putem trece cu vederea, indiferenți.
Tot mai multe îndemnuri, a unor oameni, bine intenționați de fapt, ne trimit în timp să ne amintim că și noi românii am fost (și suntem încă) băjenari și că n-ar trebui să fim atât de aspri în ai judeca pe cei care aruncă apa și alimentele primite de la Crucea Roșie și ne arată ostentativ degetul mijlociu. Mare dreptate au, dar ar trebui să țină cont de câteva lucruri. Românii, chiar dacă au trecut frontierele ilegal, cu rucsacurile în spate, au fost hăituiți și vânați ca niște adevărați răufăcători, iar când au ajuns în țările de destinație au stat ascunși în case părăsite, sub poduri, au lucrat la negru până ce au obținut dreptul de ședere și muncă legal (uneori cu sume imense), nici vorbă să răcnească la soldați sau polițiști sau să-i scuipe. Dacă erau prinși, circulând pe stradă, sau la muncă, nu furând sau făcând cine știe ce ilegalități, erau judecați la urgență, făcuți „pachet” și trimiși înapoi în România. Li se spunea clar: asta-i legea. Și, atenție, vorbim despre românii creștini și europeni care au migrat în țări creștine și europene. Dura lex, sed lex.
Nu contest motivul migrării și nici nu pot fi insensibil la plânsetul copiilor și la vederea sutelor de morți, dar nu pot avea același sentiment față de cei care amenință cu aruncarea în aer, fie și în glumă sau într-un moment de furie, a țării, sau față de cei care dau cu picioarele în ajutoarele primite de la statele pe teritoriul cărora au ajuns, ori față de cel care și-a luat femeia și copilul în brațe aruncându-se pe șinele de cale ferată (nu știu ce mă face să cred, că dacă ar fi venit trenul, își lăsa femeia și copilul, sărind numaidecât în decor). Invocă articole de lege internațională și-și cer drepturi pe care cei din Europa nu le au (sau nu știu că le au), amenințând într-una; își cer drepturile cu... japca.
Peste toate acestea mă frământă o mare întrebare: dacă majoritatea bărbaților din acest val imens de imigranți  este tânără, cu cine au rămas să lupte cei din țările respective, cu așa-zisul Stat Islamic? Dacă erau doar femeile și copii cei fugiți, da, aveau o scuză și un motiv de a cere azil politic, indiferent cărei țări, dar așa...
Ce se întâmplă acum? Tinerii, în loc să se înroleze în armată, să lupte împotriva acestu cancer (tot musulman), numit ISIS, să-și apere țara, familiile și casele, au luat-o la picior, urlând să fie lăsați să meargă unde vor ei, să li se dea drepturi, să nu fie pedepsiți pentru că au încălcat în cel mai parșiv mod, legile unui întreg șir de state, iar în locul lor, acolo la ei acasă, să lupte... cine? Nu cumva în zilele următoare vor pretinde ca bărbații europeni, sau de pe alte meleaguri, să meargă să lupte în locul lor? Sau deja se întâmplă asta?
Un material realizat de Dan Hașdean pentru Ziarul Online Românesc din Grecia, www.romedia.gr
Sursa foto, internet
Accesări: 5245