“Copii” nu tocmai cuminti. Copii care n-au reusit, n-au putut sau n-au vrut sa invete sa respecte reguli si legi. Nu pe toate. Ci pe cele importante, care Trebuie respectate. Copii care provin dintre noi, noi cei care i-am lasat sa ne scape din mana, i-am marginalizat, i-am uitat, sistemul gasind doar o ultima solutie pentru a-i putea controla si contine: inchisoarea.  Dupa care i-a clasat in afara lui. Cu totii stim ca putem gresi la un moment dat in viata, chiar daca nu alegem neaparat sa facem asta. Unii dintre ei aleg a gresi, tocmai pentru ca nu stiu altfel.
Acum doua saptamani (8-9 noiembrie), la Teatrul Nottara din Bucuresti, a avut loc a doua editie a Festivalului de Teatru pentru Detinuti. Din program, piese ca: Ciclopul, dupa Euripide, Transplantul, de Lavinia Steer, Experimentul, de Ion Baiesu si altele. 
Actorii, detinutii adica, sunt oameni care (poate) nu au intrat niciodata intr-o sala de treatru, care au doar o idee despre ce inseamna sa fii actor. Ei bine, cineva a venit cu o idee…terapeutica pentru acesti oameni clasati in afara legii. Intr-o inchisoare se intampla multe. De ce sa nu se intample si lucruri bune? Uite ca se poate!
Proiectul face parte din actiunea de recuperare si reintegrare sociala a detinutilor. Ne-am putea intreba: “cum sa fie in stare sa joace pe scena niste oameni “ca ei”?”. Dar tocmai ei au invatat, ca modalitate de adaptare, sa isi joace viata, sa se adapteze fiecarui rol pentru a putea supravietui. Asa cum s-a priceput fiecare, chiar daca nu a ales tocmai metoda cea mai potrivita. 
Desi publicul stie la ce fel de spectacol vine, nu exista retineri, nu sunt temeri. Nu merg intr-o inchisoare sa vizioneze o piesa de teatru, ci actorii sunt adusi de acolo, in fata lor, intre ei, pe scena. 
La intrare, in foaier, oamenii au fost intampinati de o expozitie de fotografie a unuia dintre detinuti, care face parte din Asociatia Fotografilor din Romania. Tema, bineinteles, este inchisoarea. Povestea lui, cea de acolo, din interiorul puscariei, este zugravita prin cateva fotografii facute cu un aparat nu tocmai performant, scoase pe o hartie cel mult decenta, insa autorul pare multumit ca poate sa arate si celorlalti ce vede si traieste el. Ceva la care ceilalti, oamenii din afara nu pot avea acces. 
La ce altceva nu mai avem noi acces, fata de ei? Noi, oamenii obisnuiti, obisnuiti sa respecte legea, nu stim cum e sa traiesti ca un inadaptat social, ca un marginalizat. Nu stim cum e sa nu iti gasesti locul decat acolo, in incinta inchisorii. Acolo isi cunosc locul in “ierarhia” creata tot de ei, stiu cum sa se descurce, cum sa faca fata vietii. Pe strada insa…, cand e vorba de o viata obisnuita, nu se descurca tocmai bine. 
Cu totii suntem incatusati intr-o masura sau alta. Pentru unii, gratiile sunt exterioare, dai cu capul de ele doar daca incerci sa le ignori. Pentru altii, inchisorile sunt invizibile, pentru "greseli" poate legale, dupa legea scrisa dar supuse judecatiilor interioare, constiente sau nu. Nu dai cu capul de gratiile celulei, dar ignorarea acestora nu este mai putin prejudicioasa. Un om plateste pentru ca a incercat sa insele institutiile statului. Un altul plateste pentru ca s-a inselat pe sine cand a ales sa isi ignore chemarea si talentul in favoarea unei cariere mai banoase, dar care il goleste sufleteste. Un om a mintit in instanta si plateste pentru asta. Un om isi minte iubita si se minte pe sine promitand ca nu se va mai atinge niciodata de sticla de vodka... si plateste pentru asta. 
Suntem atat de diferiti? Singuratatea unei celule este mai prejos sau mai presus decat singuratatea traita intr-o camera de hotel? 
Arta este taramul unde putem sa ne intalnim noi, liberii, cu ei, detinutii. In arta dispar limitele artificiale, poate chiar si cele reale. Acolo ramanem goi, dezbracati de ego, de etichete, statut, fapte. Ne intalnim la nivelul sensibilitatii umane, al ideilor inalte, al personajelor arhetipale. Granitele se transforma in lianti, prapastiile in punti de legatura.
Teatrul este scena unde putem transcende locul nostru actual in societate, fara sa il uitam. Il transcendem, iar uniforma de detinut devine un rol ca oricare altul. Un personaj jucat, trait, asumat dar putand fi oricand schimbat cu printul fermecator sau tatal indurerat, gardianul temut sau studentul timid... Aplauzele ne amintesc de noi, de copilul care a atins prima data varful caisului, de adolescentul care a furat prima sarutare, de fiul care si-a tinut de mana mama bonava.. De noi, oamenii. 

Pentru RoMedia.gr un material de Cristina Marioglu si Claudia Ionescu  
Afisul organizatorilor spectacolului - Teatrul Nottara Bucuresti