Tipărire

O situaţie fără ieşire?
Are aproape treizeci de ani, locuieşte împreună cu părinţii, într-un apartament de bloc obişnuit, dintr-un cartier la fel de obişnuit. În urma cu 8 ani i s-a declanşat boala. Dintr-o femeie tânără şi plină de viaţă, s-a transformat “peste noapte”, într-un bolnav psihic, care are nevoie de tratament şi îngrijire aparte, de psihoterapie şi supervizare specializată.  A fost diagnosticată cu schizofrenie şi de atunci viaţa ei a luat cu totul alt curs decât îşi dorea şi se aşteptau şi părinţii ei. Nu a mai putut lucra, s-a retras social din ce în ce mai mult, nu si-a mai putut câştiga existenţa, devenind complet dependentă de părinţi. Părinţi care îşi manifestă neputinţa şi amărăciunea purtându-se urât cu ea, ca şi cum ar vrea să o pedepsească pentru că s-a îmbolnăvit. De parcă asta ar fi stat în puterea ei să controleze sau să prevină boala şi nu a făcut-o. Dar cine oare ar vrea să fie bolnav psihic?
În România, cu siguranţă nimeni. De ce? Pentru că bolnavii psihici nu au vreo şansă de real suport sau de reintegrare socială. Automat ajung să fie stigmatizaţi şi marginalizaţi. Eşti nebun! Adică, nu eşti bun. Şi, din nefericire, aşa gândeşte cea mai mare parte din oameni. Categorizează şi înlătură astfel de oameni că pe nişte măsele stricate. Da, poate că nu sunt complet buni, poate că lumea lor nu mai e la fel cu a noastră, a oamenilor “normali”, dar nici nu îi putem exclude sau extermina. Şi unii dintre ei, urmându-şi tratamentul şi fiind sub supervizare, chiar pot trăi o viaţă relativ normală, pot lucra, se pot întreţine, pot avea chiar şi o familie. Schizofrenia e o boală dificilă, complexă şi…pe termen lung. Adică, pe toată viaţa. Dar dacă nu te mai poţi vindeca de ea, asta nu înseamnă să îţi torni cenuşă în cap, să te duci la cimitirul elefanţilor şi să îţi aştepţi moartea. Şi mai ales nu la 30 de ani.
Din nefericire, acesta este unul din multele cazuri de felul ăsta din ţară. O ţară cu posibilităţi foarte limitate, atât financiar, cât şi uman. Când răcim sau facem o gripă avem nevoie de un anumit climat pentru a ne face bine. Avem nevoie de medicamente sau leacuri, să fie cald în casă, avem nevoie de ceaiuri fierbinţi, de mâncare uşor de digerat dar plină de calorii, vitamine şi proteine care să ne ajute să ne întremăm. Dar, cel mai mult, avem nevoie de afecţiune. Când ştim că e cineva acolo, lângă noi, care ne îngrijeşte cu suflet, boala e mult mai uşor de suportat şi trece mult mai repede. Însă când e vorba de o boală psihică, atmosfera din casă, aportul afectiv, grija familiei (aparţinătorilor) este şi mai necesară, dacă nu vitală. Din păcate, la noi, oamenii, atât cei bolnavi, cât şi familiile acestora, nu prea sunt informaţi şi ajutaţi. Fiecare se descurcă cum poate şi face cât îl lasă sufletul. Din nefericire, înţelegerea părinţilor acestei fete este aproape inexistentă, iar atenţia de care pot da ei dovadă e de fapt o agresiune permanentă la adresa ei.
Părinţii nu pot înţelege şi nu pot accepta sub nicio formă realitatea, faptul că au o fată bolnavă psihic, care are nevoie de sprijinul lor mai mult decât atunci când era copil. Sunt complet nesuportivi, neînţelegători, conflictuali, blocaţi într-un trecut pe care ar vrea să-l schimbe, deşi ştiu că nu se poate. Tot acest climat familial nu îi face decât rău şi oricât ar încerca ea să se lupte cu boala ei, este în permanenţă dezechilibrată de părinţi. Deşi ea îşi respectă tratamentul şi vizitele la medic şi psihoterapeut, deşi încearcă din răsputeri să se descurce cu boala ei, nu reuşeşte decât cu greu să facă fata părinţilor. În decursul acestor ani şi trăind în acest mediu, a devenit agorafobică, face atacuri de panică şi când atinge limita răbdării şi înţelegerii de care mai poate da dovadă, ajunge chiar şi la tentative suicidare.
O situaţie care ne aminteşte în parte de Cuibul de viespi. Şi cum poţi ieşi dintr-un astfel de cuib plin de venin, decât afectat sau chiar doborât. Ce face sau poate face sistemul pentru o astfel de persoană? Nu prea multe. Asistentul social poate constata că bolnava nu trăieşte într-un mediu care să o ajute, chiar din contră, psihologul poate încerca să stea de vorbă şi cu aparţinătorii, dar în cele din urmă ea rămâne condamnată.
Condamnată pentru că nu are nicio ieşire. Depinde financiar de părinţii ei şi nu are unde sau cum pleca. Condamnată să fie bolnavă, condamnată să nu aibă nicio altă şansă. Există ţări în lume care iau astfel de oameni aşa cum sunt ei. Le acceptă boala şi, în măsura posibilităţilor, le oferă condiţii de viaţa, îi face funcţionali şi chiar utili societăţii. Cei bolnavi de sindromul Asperger, o formă de autism, sunt ajutaţi, formaţi, îndrumaţi şi sprijiniţi să lucreze în domenii care ţin de ordine, rigurozitate şi…cifre.
Se ştie că astfel de bolnavi au o memorie ieşită din comun şi că nu greşesc niciodată când vine vorba de cifre sau mici detalii. Cine nu şi-ar dori un astfel de contabil sau economist? Cei cu tulburare obsesiv compulsivă sunt foarte tipicari şi fixişti, nici lor nu le scapă absolut niciun detaliu, oricât de mic şi, chiar dacă Monk e doar o ecranizare, ne-a arătat că poate fi un consultant aparte pentru secţia de poliţie. Cu alte cuvinte, ce noi nu observăm în mod obişnuit, ce noi uităm sau greşim, lor nu li se întâmplă niciodată. Şi asta chiar dacă sunt bolnavi, apatici, distraşi, supăraţi sau obosiţi. Şi atunci?
De ce nu ne-am putea folosi de dezavantajele bolii lor înspre avantajul nostru, al societăţii? Iată că şi pentru astfel de oameni poate exista un colţişor în care pot trăi, fără să îi „inoportuneze” pe oamenii „normali”, fără a-i pune în pericol sau a-şi face rău şieşi.
Totul e ca noi, ceilalţi, să putem să îi acceptam aşa cum sunt, să vrem să îi ajutăm şi să îi integrăm în lumea noastră. Poate costurile iniţiale ne-ar putea speria la început, însă rezultatele şi mulţumirea de ambele părţi ar fi de departe compensatorii.
Pentru RoMedia.gr - Cristina Marioglu
Foto din Arhiva RoMedia.gr  

Accesări: 4169