România e o ţară foarte frumoasă şi bogată! Are trei forme de relief: câmpie, podiş, munte, are zăcăminte şi bogăţii de tot felul, râuri şi un fluviu cu deltă, are ieşire la mare, peşteri şi saline, lacuri şi păduri. Ce nu are ţara asta? Ieşire la ocean. Dar nici nu cred că-i trebuie, compensează cu marea. Are oameni deosebiţi, inteligenţi (care nu sunt apreciati!), olimpici şi la sport şi la învăţătură, hackeri dintre cei mai buni în lume, care nu sunt lăsaţi neapreciaţi de Pentagon şi NASA, are oameni descurcăreţi care se pricep să facă aproape orice şi de toate. Şi cu toate astea, oamenii din România sunt trişti şi săraci. Sau sărăciţi. Atât material, cât şi spiritual. 
Am citit de curand o carte “Tată, suntem lunateci”, scrisă de o autoare româncă, plecată din ţară prin anii ’80, doamna Monica Săvulescu – Voudouri. E o carte scrisă cu suflet, pentru suflet. Şi pentru ca românii să nu uite. Dar oare pot ei uita? Într-unul din capitolele cărţii, autoarea prezintă un “tablou” al Bucureştiului anilor ’80, cu autobuze care vin greu, supraîncărcate de oameni care stau şi pe scară şi pe unde apucă, cu nameţi de zapezi împietrite la marginea trotuarelor, cu oameni gri la înfăţişare şi la suflet, ajunşi în pragul disperării. Dar... staţi... că asta e de actualitate. Şi acum vedem iarna acelaşi lucru pe stradă. Oare n-au trecut 20 de ani? Sau au trecut degeaba, iar românii trăiesc ca în filmul Ziua cârtiţei, aceeaşi zi, aceleaşi evenimente, iar şi iar, obositor, enervant, sfâşietor? Ba da, le trăiesc şi retrăiesc iar şi iar, până or să înteleagă că doar ei pot schimba ceva. Numai să vrea.
Am vorbit zilele trecute cu o prietenă din România şi îmi spunea că trebuie să se ducă să facă nişte analize care costă scump. O întreb: “Dar nu sunt suportate de asigurarea medicală? / Nu, imi raspunde, asigurarea medicală nu îţi suportă nici macar o consultaţie simplă, la medicul de familie.” N-am înţeles nimic.
Verişoara mea din Canada nu are asigurare medicală. Zilele trecute a fost să facă o investigaţie mai amănunţită şi am întrebat-o cat a costat-o. Mi-a răspuns: “N-am platit nimic. E suportat de Stat. Doar operaţiile sau tratamentele mai sofisticate, unele medicamente se plătesc dacă nu ai asigurare.” Iar n-am înţeles nimic.
Prietenii mei din Australia au asigurări la o companie privată. Plătesc ceva bani, dar îngrijirile de care au parte atunci când au nevoie sunt de lux. Tot confortul şi atenţia, mâncare mai bună ca la restaurant, medici deosebiţi, echipamente HiTech…Deci, poţi să dai un ban şi chiar să stai în faţă.
Am o altă prietenă şi în Elveţia. Mi-a spus că mai are putin şi intra în somaj. Numai când am ajuzit cuvântul şomaj şi parcă mi-a tresărit inima. Am întrebat-o: “Şi ce faci? / Îmi trag puţin sufletul şi apoi îmi caut de lucru. Sigur găsesc ceva.” Salariul ei e pe undeva pe la 9.000 de franci elveţieni deci, un salariu bun. O întreb în continuare: “Şi cât e ajutorul de şomaj la voi? / 80% din salariu.” E drept, cam în 5-6 luni de zile trebuie să îşi găsească ceva şi în decursul acestui timp merge lunar la nişte interviuri, dă declaraţii cum că şi-a căutat de lucru, că a facut cursuri şi alte specializări, dar… Da, cu 7.000 de franci poate trăi oricine, chiar şi în scumpa Elveţie, bine mersi, câteva luni bune, până îşi reîntregeşte salariul sau găseşte unul chiar ceva mai bun ca înainte. Salariu care la ei vine…la “pachet” cu alte beneficii, la fel de umane.
Prietena mea, cea cu analizele plătite din buzunar în România, este psiholog cu facultate şi master, cu alte câteva specializări, cu ceva experienţă în domeniu şi cu un salariu de…600 lei. Adică, aproximativ 150 euro. Şi în România de azi nimic nu mai e ieftin. Nici macar benzina. Dar ea n-a fost niciodată cu adevărat ieftină. Nu că şi-ar putea ea permite o maşină la salariul ăsta. Dar am luat ca exemplu benzina pentru că, de fluctuaţia preţului ei (doar în sus, că în jos n-a auzit nimeni!) depinde şi creşterea preţurilor tuturor celorlalte produse.
Să mai spun că prietena cu pricina stă cu chirie şi că nu îşi permite încă să dea drumul la calorifer pentru că nu stie dacă poate plăti căldura?
Deci, oricâte studii ai face, oricât ai învăţa, oricât de mult ai munci şi de cinstit ai fii, nu e de trăit în România zilelor noastre, aşa cum nu era de trăit nici în anii ‘80. Să mă mai mir că mulţi dintre românii pe care îi cunosc spun că ar veni oriunde în Europa, în afară de România? Nu vor să mai calce pe “acasă” pentru că locurile şi oamenii le trezesc şi le reactivează amintiri pe care le vor rămase îngropate în memorie. Uite că nici macar românii nu mai vor să meargă în România! De străinii - turişti, ce să mai zicem?! Chiar, de ce să meargă ei într-o ţară cu drumuri desfundate, cu un trafic infernal (că doar pleacă în concediu pentru a-l uita pe cel de-acasă), cu hoteluri şi restaurante cu servicii îndoielnice…Oamenii aceia chiar muncesc pentru banii lor de vacanţă şi nu acceptă să fie înjosiţi şi umiliţi, să se enerveze şi să îşi strice puţinele zile de concediu pe care le au pe an.
Câteva dintre lucrurile cu care m-am obişnuit cu greu după ce m-am mutat în Grecia, în Creta, au fost…liniştea şi faptul că nimeni nu punea mâna pe ceva ce nu-i aparţinea. Acolo, în Chania, nu am auzit claxoane şi alarme de maşini, oameni certându-se sau ţipând pe stradă, în magazine sau în case, lumea nu se agita, nu fugea în loc să meargă pe stradă, nu se înghiontea şi nu se îmbrâncea la rând, nu era mizerie pe strada, n-au câini vagabonzi şi cerşetori. Şi, pe deasupra, nu se fură. Nu numai că ţi se dă restul până la centimă, oriunde te-ai duce să cumperi sau să plăteşti ceva, dar oamenii nu stiu să puna mâna pe ce NU e al lor.
Am văzut maşini lăsate în parcare cu geamul deschis şi cheia în contact, portofele lăsate pe tejghea, sacoşe lăsate în faţa casei, motocicletă cu caştile şi cheia în contact lăsate aşa, peste noapte, în faţa casei, pe plajă,sau pe marginea drumului, bagaje cu acte, bani, telefoane mobile şi alte bunuri de valoare lăsate undeva pe vapor ş.a.m.d. Am trăit multă vreme cu senzaţia că sunt pe o altă lume, într-o altă dimensiune.
Singura dată când am mai avut un sentiment similar a fost într-o vacanţă petrecută în frumoasa Deltă, la Sfântul Gheorghe. Oare e nevoie să trăieşti pe o insulă pentru a avea noţiunea de cinste??
Trebuie să recunosc că mi-au trebuit câteva luni să mă obişnuiesc cu liniştea şi cu calmul oamenilor, cu onestitatea lor. Într-o zi am întârziat la o întâlnire şi am mers în pas mai grabit pe stradă. Lumea se uita speriată la mine, se dădea la o parte, întorcea capul, se întreba ce s-a întamplat. Şi pot să spun că doar mergeam repede, aşa cum mergeam de obicei prin Bucureşti în drum spre serviciu sau spre facultate. Da, poate e din cauza climei, din cauza faptului că aici, în Grecia e mult mai cald (oare?) şi lumea e mai lentă, dar cred că mai e legat şi de educaţie, de cum îţi stabileşti priorităţile vieţii.
Mi se face dor de acasă, de Bucureşti, de Cişmigiu, de prietenii mei de acolo, însă gândul la aglomeraţia de pe străzi şi din transportul în comun, statul cu mâna pe geantă oriunde aş merge, mizeria de peste tot, îmbulzeala, ţipetele şi claxoanele, alarmele maşinilor în miez de noapte, disperarea şi amărăciunea oamenilor mă întristează şi mă îndepartează de ideea unei vizite. Da, ca la noi Acasă, în România, nu mai e niciunde... dar cât de greu ne mai vine să ne întoarcem acolo.
Pentru RoMedia.gr - Cristina Marioglu  
Foto din Arhiva RoMedia.gr - Galaţi - Dunarea 
{jcomments on}