Tipărire

Cine crede că nu ne iubim ţara când scoatem bubele şi bolile ei prin porii hârtiei de tipar, se înşeală. Ca să te uiţi cu ochiul gol la ţara ta murdară ai nevoie de putere şi de mult, foarte mult patriotism, scuzaţi cuvântul, dacă nu sunteţi de acord cu el. Ca să te urci într-un tren în România ai nevoie de mult curaj şi de mult patriotism.  Trenul pentru care ai luat bilet arată ca toată ţara, te urci de fapt, în România. O călătorie la capătul căreia e tot România. Cu geamuri murdare, fără clanţe la uşi, cu podele negre, cu banchete lipicioase, cu toalete infecte, fără apă sau hârtie. 
Trenul care ne duce dintr-o parte în alta a ţării este ca un coşmar din care nu mai ieşim. Ca o tranziţie năclăită din care nu putem coborî, nu putem scăpa. 
Trenul României nu a descoperit apa, nu a descoperit detergentul. Are un miros greu, un miros devenit specific, e mirosul de tren, e mirosul mizeriei pe care o plimbă dintr-o parte în alta a ţării. Trece prin păduri curate, printre lanuri de flori, trece prin ploi limpezi, dar rămâne înlăuntrul lui acelaşi lăcaş puturos de care s-au lipit amprentele unei epoci de mare mizerie. 
Gara românească, mai deprimantă decât trenul însuşi, pustie şi murdară, cu câţiva câini vagabonzi adăpostiţi lângă uşa impegatului de mişcare şi o pompă de apă ruginită. E o clipă de popas, dezolantă, după care, urci şi continui să-ţi trăieşti călătoria masochistă până la capăt, spre o destinaţie iluzorie: o altă Românie. 
România miroase urât, iar restul este iluzie. 
Un restaurant superb, cu terase umbroase, cu un nume predestinat: Izvorul rece, se întinde maiestuos de-a lungul drumului care leagă Alba de Cluj. Oamenii mănâncă şi râd, sunt veseli, sunt în week-end. La toaletă un paznic îţi cere 50 de bani, te lasă să intri prin mâzga murdară de pe jos. Toaleta turcească e cuprinsă de rugină şi putoare pentru că acolo nu curge apa. Nu este nici hârtie, nu este nici săpun. Este o lungă şi frumoasă terasă cu băncuţe, flori, umbrele şi mici. 
Este o bucată de Românie, cea care şi-a pus tichia de mărgăritar. Poate că România curată este sufocată de duhoare şi kitsch, poate că ea mirosea a pământ, levănţică, săpun de casă şi frunze de nuc, dar mirosul ei adevărat, din miezul ei frumos nu mai răzbate printre miasmele unor lumi amestecate şi neterminate. 
Mirosul de şlapi şi coniac Unirea, de lemon linea şi kebab pluteşte în aer, e peste tot. Îl găseşti sub diferite forme şi-n cele mai bogate case, ca şi la periferia lumii. Nu are legătură cu banii. 
Nu are legătură cu bunicii, cu străbunicii noştri care spălau lâna la râu şi purtau haine albe ca lacrima. 
Are legătură cu uitarea, cu nepăsarea, cu deznădejdea, cu neiubirea, cu nepreţuirea, cu miserupismul, cu nu e al meu, cu nu-mi pasă, cu ce contează? 
Are legătură cu fiecare dintre noi, cei care nu mai ştim din ce gară ne-am urcat şi unde trebuie să coborâm. Cu cine suntem şi încotro ne îndreptăm. 
Are legătură cu trenul acesta plin de miasmele tranziţiei în care ne-am trezit şi în care aşteptăm, blazaţi, un deznodământ. 
Material publicat de Ruxandra Hurezean în urmă cu 3 ani, în iulie 2007.
Mai multe articole pe http://gazetino.wordpress.com  


Ce s-a schimbat de atunci? - întrebăm noi acum! {jcomments on}

 

Accesări: 3825