Suntem învăţaţi de mici că e bine să spunem adevărul şi e rău şi urât să minţim. Nu ne place să fim minţiţi însă, uneori, ne este greu să dăm dreptul celorlalţi de a avea acces la adevăr. La adevărul nostru sau al lor. Ori la adevărul general valabil. Am inventat tehnici pentru depistarea ascunderii adevărului, însă adesea preferăm să stăm departe de el. Adevărul sperie? E periculos?  Unii oameni sunt de părere că da. Problematic e că nu ştim ce să facem cu adevărul. Adevărul care doare sau deranjează e de neacceptat. Şi atunci, mai bine alegem minciuna sau neştiinţa. Dacă nu ştim sau ţinem ochii strânşi pentru a nu vedea, înseamnă că nu se întâmplă, nu-i aşa?!? Şi atunci suntem feriţi de a ne asuma propria responsabilitate. Iar când alegi să stai departe de adevăr, alegi de fapt să fugi de tine însuţi.
Atunci când cineva are curaj să rostească sau să facă public adevărul, lumea se uită ciudat la el. Pentru că da, să deţii adevărul poate însemna să deţii puterea. Şi nu mulţi oameni sunt în stare să facă faţă acesteia. 
Toţi îşi doresc puterea, dar puţini vor să ajungă la ea prin intermediul adevărului.
Şi mai ciudat e atunci când cineva îşi asumă afirmarea adevărului şi ceilalţi se uită la el ca la un extraterestru. În prima fază nu îl cred pe cuvânt. Pe urmă, cei mai puţin sceptici, pun la îndoială adevărul sau persoana care l-a rostit. Şi apoi e nevoie de multă muncă de convingere a celorlalţi că da, acela e adevărul adevărat.
Poate fi de înţeles; când ai trăit şi ai acceptat multă vreme minciuna, e greu să mai accepţi orice fel de adevăr, venit chiar şi din partea ta. Nici măcar ca schimb, adevărul nu e bun. Pentru că există şi situaţii în care tu eşti dispus şi chiar rosteşti adevărul, însă ceilalţi răspund cu minciună. Dezarmant, nu-i aşa?!? 
După care te gândeşti că n-are niciun rost să te opui mulţimii, să susţii că cerul e albastru şi soarele strălucitor, când toţi ceilalţi văd exact pe dos. Cine eşti tu să te pui contra lor?
Merită să te sacrifici pe altarul adevărului? 
Unii, ceva mai naivi, cu suflet tânăr şi deschis încă mai cred că da. Chiar dacă nu au niciun câştig de pe urma asta, ar face-o de dragul adevărului însuşi şi pentru a-l face public tuturor.
Să te baţi cu morile de vânt, să îţi jertfeşti tinereţea, timpul, energia, banii, libertatea, pentru a aduce la cunoştinţă oamenilor adevărul pe care poate nu-l ştiu dar care le-ar fi de folos…Curată nebunie! Unii oameni chiar aleg să îşi facă un scop în viaţă din treaba asta. Aşa sunt ei plămădiţi, ăsta e rostul lor in viaţa asta. Putem să îi judecăm? Să îi blamăm? Să ii ridiculizăm? 
Nu ar fi mai bine şi mai uşor să îi sprijinim şi să ne alăturam lor? Ei, dar pentru asta e nevoie de mult curaj şi responsabilitate. 
Fiecare individ îşi creează în viaţă un adevăr propriu, în care îi place să trăiască.
Fiecare are percepţia lui despre lume şi viaţă, pe care fireşte, o crede cea adevărată, cea corectă. 
Poţi să convingi un daltonist că verdele e de fapt roşu?
Când vine vorba de culorile vieţii, oamenii preferă culoarea de mijloc: gri. Nici prea alb, că e prea mult adevăr şi greu de dus, dar nici complet negru, că ar fi prea multă minciună. Aşa încât, calea de mijloc e cea mai uşor de acceptat.
Oare la fel de simplu o fi şi dacă te întreabă cineva ce eşti, bărbat sau femeie? 

Pentru RoMedia.gr - Cristina Marioglou