Tipărire

Discuțiile despre liberatate rămîn sterile în sfera teoretică și devin al naibii de interesante în practică. Aș spune chiar ca abia acolo, în practică, se poate vorbi despre liberatate. Acolo se probează ea cu adevărat. Discursurile frumoase despre acest ideal uman sînt apă de ploaie pe lîngă ce frumusețe te încearcă atunci cînd trăiești liberatea asta pe propria piele, de-a dreptul și fără nici un alt înveliș.  Să trăiești liber, cred astăzi, înseamnă să iei decizii care contravin chiar și propriilor tale interese imediate. Dar, firește, și sistemului care te constrînge. Alegi, de cele mai multe ori, dureros, între un drum mai lin și unul mai greu. Între a avea și a fi. Între predictibil și imprevizibil. Cînd rupi lanțurile sau nu-i lași pur și simplu să ți le lege, alegi între ce puteai avea și nu mai ai, între a fi împreună și a fi singur. A avea siguranța că, odată cu ceilalți ajungi și tu la un capăt de drum. Și a nu avea această certitudine. Libertatea e plină de îndoieli, prizonieratul are mai multe certitudini.
Ziariștii, politicienii (unii dintre ei, desigur), profesorii sau oamenii de știință se confruntă cel mai adesea cu această spinoasă problemă: fac așa cum îmi impune sistemul în care funcționez sau mă autoexpulzez de pe nava lui, direct în marea necunoscută? Ce a ales autorul acestor rînduri știți deja. Gazetino e drumul libertății lui. La fel discută și colegii mei, astăzi, despre libertate. Cu mai multă libertate.
Internetul, blogurile, comunicarea fără limite în spațiu, aproape imposibil de controlat, îi creează serioase probleme Sistemului. Oricare ar fi el. Libertatea de opinie acționează acum precum lichidul din vasele comunicante. Dacă pui presiune într-un punct, el țîșnește la suprafață în alt punct. Adesea, cu mai multă putere.
Nici constrîngerile materiale nu mai sînt eficiente în lupta cu omul liber. Lumea e mai mare decît altă dată. Acum e lung Pămîntul și e mult mai lat. Îi încape pe toți fugarii lui. Omul liber îți scapă printre degete. Ca bichonul în aeroportul Heathrow.
Dacă ne gîndim doar la două exemple: Andrei Pleșu și Adriana Săftoiu putem înțelege și mai bine cam ce înseamna libertatea în comparație cu iluzia ei. Andrei Pleșu a ales să plece de la Cotroceni, un loc la care în general se aspiră. Cine nu și-ar dori să aibă job la președinție!? Birou cu vedere spre grădină unde să-și primească prietenii la un pahar de vorbă. Să poată munci pentru țară. E o onoare, nu? Andrei Pleșu a ales să plece. Nu știm de ce, nu a lămurit niciodată pe deplin acest lucru și, cum este o decizie personală, nici n-ar trebui să ne privească. Are dreptul la libertate și față de noi. Dar a fost suficient de convingător oricum, prin gestul său. A ales să se întoarcă la scris, la el însuși. A ales libertatea. Nu același lucru îl putem spune despre Adriana Săftoiu. Ea a ales să plece, din motive poate mai prozaice, dar nu a ales libertatea. Ci înrolarea în tabăra adversarilor foștilor ei camarazi. Despărțirea ei de Cotroceni nu mai pare deloc revendicarea libertății proprii, ci o banală răzbunare. Dacă Adriana Săftoiu ar fi continuat să facă ce făcea și pentru președinte, adică meseria ei de consultant în comunicare, atunci am fi înțeles gestul ei ca pe o formă de libertate profesională. Dar a ales să facă altceva, a ales să se înroleze într-o altă armată. Într-un alt sistem pe care nu am cum să-l consider mai eliberator decît celalalt.
Nu am ales să privesc spre cele două cazuri ca să judec și să condamn opțiunea cuiva. Am ales să fac o diferență între cele două situații ca să înțeleg mai bine ce se întîmplă cu noi, cu cei care umplu spațiul public astăzi. Și să am, poate, mai multe răspunsuri la întrebarea: ce e de făcut?
Înțeleg să nu-i condamn pe cei care suportă robia pentru o pîine. Dar nu pot să nu-i admir pe cei care n-o fac.  
Pentru RoMedia.gr din România - Ruxandra Hurezean
Mai multe articole pe http://gazetino.wordpress.com
 

Accesări: 2986