Tipărire

Plină de deșert şi grămezi de uscături. Doar un popor năuc poate să creadă că rezistă în istorie, fără să-și țină picioarele pe pământ. Pământul, uscat iască sau mustind de apă, a lăstărit ca toiagul lui Moise și a dat de mâncare hămesiților de pe burta lui. Oriunde s-ar fi așezat ei. Doar că toiagul înfrunzește și el, într-o mână de om mirosind a ţărână. Umblați prin nisipuri, pe crestele munților sau prin văi mlăștinoase, oamenii au găsit totdeauna limba în care să vorbească cu pământul lor și să primească binecuvântarea lui. Au înțeles legătura vitală între cremenea de sub picioare și destinul lor. 
Desprinderea noastră de pământ este mai gravă decât ne închipuim. Nu voi invoca aici motivele poetice ale chestiunii pentru că e plină lumea de cântări găunoase. Dar consecințele disprețului românilor față de munca pământului și față de natură sunt evidente. Nu doar că nu mai avem ce mânca, dar ne-am schilodit și gândul și comportamentul și trupul. 
Disprețuim roșia turcească tratată cu verde de Paris, dar o cumpărăm zilnic și o mâncăm. Am învățat să ne mințim singuri. Spunem sfătoși la televizor că mâncarea adusă din străinătate nu e bună, dar o înghițim. 
Devenim ce disprețuim. Îngăduim o mafie mizerabilă în piețele de legume. Pe țărani i-au trimis fie la marginea orașului, pe câmpuri, ca pe niște leproși care ar fi adus mirosul și țărâna pe străzi, fie i-au lăsat să vândă în parcări, din saci și dubiţe, sau la mese de tablă, un petic de asfalt și multă fanfaronadă la televizor. Tocmai din acest tip de abordare se vede disprețul societății românești față de țărani, față de câmp, față de roadele lui. Autoritățile și-au bătut joc de agricultura românească, din interes sau din prostie. Iar noi i-am lăsat.
Aflăm că guvernul, încolțit de propria neputință s-a mai gândit la ceva genial: să impoziteze zilierii. Adică pe acei câțiva amărâți care câștigă doar vara, doar când nu plouă, doar când nu sare sapa din pământul uscat, doar când nu-i dor oasele de bătrâneţe, doar când nu sunt de serviciu la pază, adică în cele maxim 10 zile de an. 
Cum poate cineva să creadă că impozitând și puțina muncă prestată pe bani în mediul rural, scoți țara din criză? Astăzi cred cu tărie că agricultura e o chestiune de cultură. Un om care disprețuiește roadele pământului, mirosul și gustul lui, e un om prost cu siguranţă. O țară care trece ca marginală cultivarea pământului ei e o țară bezmetică.  

Pentru RoMedia.gr din România - Ruxandra Hurezean 
Mai multe articole pe http://gazetino.wordpress.com

 

Accesări: 2932