Tipărire

Am auzit cu toţii expresia aceasta de atâtea ori, încă de când eram mici. Eu fac parte din generaţia de “decreţei”, adică cei nascuţi “în mod obligatoriu”, începând cu 1967. Aş putea spune că e o generaţie păcătoasă, pentru că a fost mai mult decât forţată să vină pe lume. Dar e şi o generaţie puternică, cumva, care s-a adaptat din mers la multe schimbări ale istoriei, care a fost poate prea inţelegătoare şi a acceptat totuşi prea multe.  Ce inseamnă de fapt generaţie? Conform dex-ului, ar fi vorba de “Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate socială dată) care sunt cam de aceeași vârstă. Din generație în generație = din tată în fiu; de la o epocă la alta (până la noi).” Noi, cei din generaţia asta de care vorbesc eu, am fost “sacrificaţi” să venim pe lume, am acceptat să fim sacrificaţi în adolescenţă de multele neajunsuri şi mizerii, ne-am sacrificat în continuare şi după “revoluţie”, că deh, eram în deplină transformare iar acum, ni se cere din nou sa ne sacrificăm. Putem să mai refuzăm? Că doar ne-am tot obisnuit să fim sacrificaţi şi să acceptăm să ne sacrificăm la nesfarşit.
Ce ar mai însemna pentru noi încă 10-20 de ani de sacrificiu de acum înainte? Restul vietii? Da, ar fi totusi niţel cam mult. Şi probabil că am accepta în continuare să ne sacrificăm dacă am şti pentru ce. Dar după ataţia amari de ani în care am tot făcut sacrificii care au dus la…nimic, oare românii mai sunt disponibili să îşi sacrifice vieţile? Chiar, pentru ce sa o facă? Pentru că vorbesc de românul de rând, care în umilinţa lui nu îşi doreşte decât un loc al lui, o familie, un serviciu şi puţin timp în care să îşi permită bucuriile zilnice sau cele anuale: Paşte şi Crăciun. Cam atât. Dar, se pare că asta înseamnă deja prea mult pentru unii. Probabil că, în acest perpetuu proces de sacrificare, românul a taiat de atatea ori în “carne vie”, a redus din coşul de cumpărături, din traiul zilnic, din micile bucurii încât a devenit mai mult decât modest. A devenit umil! Prea umil şi aserv. Şi, dacă el, romanul de rand nu se respectă pe sine, nu îşi cunoaşte drepturile şi nu are curaj să şi le ceară, atunci ceilalţi de ce să il respecte? Aşa încât îl calcă în picioare, îl sacrifică în continuare, ca pe nimic.
Când omori un ţanţar care nu te lasă să dormi şi îţi mai suge şi sângele pe deasupra, nu ai niciun regret. Mai ales pentru faptul că face asta lasandu-ţi în schimb, din “familiaritate” şi otrava lui care te face să te scarpini în neştire, până îţi distrugi pielea. Cam la fel şi cu o muscă. Oare chiar să nu fie nicio diferenţa între aceste insecte şi românul de rând? Pentru că, după 30-40 de ani de muncă, pensionarul român e stivit de sistem cam în acelaşi mod. Deşi el n-a supt nici sânge, nici n-a derajat somnul cuiva. Cred că dacă bieţii români ar putea să îşi oprească viaţa la 60 de ani ar face-o; măcar aşa, din sacrifiu suprem, ca să nu mai fie nevoit statul să le dea pensie.
Dacă e să ne uităm în urmş, în istorie, observăm că au existat atâtea generaţii de sacrificiu încât nu se mai poate face prea lesne diferenţa între cuvântul generaţie şi sacrificiu. Par cumva implicite. Cei care s-au născut sau au trăit în perioada celui de-al doilea război mondial au fost sacrificaţi. Cei care au venit imediat după aceea, la instaurarea comunismului, au fost şi ei sacrificaţi în felul lor. Şi istoria se repetă şi continuă în acelaşi mod.
Ciudat este însă faptul că numai o anume categorie de oameni este sacrificata iar şi iar: oamenii de rând. Oamenii simplii, cei care muncesc în fiecare zi şi nu le e ruşine să facă asta, care îşi văd de viaţa lor, atâta timp cât sunt lăsaţi. Oare dreptul la o viaţă decentă, nesacrificată, a omului de rând a devenit un lux?  
Pentru RoMedia.gr - Cristina Marioglou   
Foto din arhiva RoMedia.gr 
Români la votarea din 2009 la Amasada României la Atena şi Comunitatea Sf. Ştefan Cel Mare Atena.
Români din generaţia de sacrificiu ! - care au părăsit ţara în cautarea unui viitor mai bun!

Accesări: 3260