Tipărire

Cât a trecut din vara asta sau mai bine zis din ceva ce se vrea vară? Hmmm… nici măcar jumătate. Ne îndreptăm uşor, uşor către toamnă, către iarnă, aşa cum este şi firesc. Viaţa îşi urmează cursul indiferent ce se întâmplă. Că ai bani sau nu, că trăieşti azi şi mâine, aşa dintr-odată nu mai eşti, ca te uiţi cum ţi-au crescut copiii mari şi te întrebi „O Doamne, când?”. Parcă există şi un film românesc „Toamna se numără bobocii”. Nu-i aşa???  Sper să nu mă înşel, dar titlul acesta îmi revine sistematic în memorie, de ceva zile. 
Stau să mă întreb dacă toamna într-adevăr se numără bobocii, noi românii ce putem număra la toamnă???? Câte fire de praf au adunat în portofel?? Câte conserve au strâns românii pentru iarna grea care va veni atât de repede, încât o să ne întrebăm: ”Parcă era primăvară, nu?”. Când a trecut vara? Şi de unde să aduni? Mă năpădeşte râsul când mă gândesc la ce întreba un concetăţean, zilele trecute, pe un altul: „Hei ce faci, ai pus ceva deoparte pentru la iarnă?”. Am rămas pietrificată şi parcă încercam să realizez ce vrea să spună… De unde să pună ceva deoparte? Nu joacă la loto şi nici norocos foc nu-i, norocoşi, de cele mai multe ori, sunt cei care ştiu să sfideze nişte legi nescrise... legile bunului simţ şi ale respectului reciproc. Nu ştiu cum este în Grecia, dar în România cu siguranţă cam aşa stă treaba… Ogică obţine sume impresionante ori devine peste noapte vedetă, iar preşedinta de la Loteria Română a declarat cu guriţa ei că până şi ea joacă la loto. De unde averile astea „just like that”, peste noapte nu ştiu şi nici nu am să pot vreodată să înţeleg când alţii se străduiesc de-o viaţă?! Muncesc de dimineaţa până noaptea doar - doar, poate - poate, însă nimic. Cum când dintr-un salariu pentru care au trudit o lună de zile, au de plătit şcoli sau profesori pentru copii, rate, mâncare etc., etc.??
S-au prăvălit asupra lor atâtea, încât, cel puţin eu, nu mai înţeleg nimic. Sau, mă rog, nu mare lucru. Presa financiară însăşi s-a învârtoşat călărind pe subiecte despre scene şi spectacole supraevaluate economic sau despre spoturi publicitare realizate pe banii unor bănci care se plâng de criză, dar reeşalonează datorii de milioane de euro sau despre "jmecheri" inventatori de firme super profitabile. Aleşii, şi ei vigilenţi, reuniţi în comitete şi comiţii, sfidează cu zâmbetul pe buze în plenul lor, în direct şi la ore de mare audienţă. Probabil că acum aşteptaţi să urmeze fraza aceea stângo-comunistă care să înceapă cu: „Asta în timp ce noi, cei mulţi, ne chinuim să...” Ei, bine, nu! Şi ştiţi de ce? Pentru că ne place! Ne place să ne victimizăm în faţa televizorului cu berea şi seminţele aferente alături. 
Ne place să ne delegăm până şi cea mai mică responsabilitate altora, „că d-aia-s şefi”. 
Ne place să chiulim de la decizii cu replica „nu pentru asta sunt plătit” şi aşa mai departe. Sigur, nu-i credem când ne plâng pe umăr ipocrit şi cu vădite intenţii electorale. 
Sigur, ştim că aceştia nu se gândesc la nimeni decât în măsura în care asta îi afectează interesele imediate. Bat câmpii? Poate! Dar cum să se întâmple ceva bun când atitudinea noastră este aceea de a… nu avea nici o atitudine? Sau plini de „inteligenţă” ne tragem mai la o parte şi adoptăm poziţia struţului?
Nici repere nu prea mai avem şi asta mi se pare şi mai trist. Pe cine să urmăm? Ce model? Şi parcă m-am cam săturat. Poate unii chiar mai au şi alte probleme. Unii chiar vor să trăiască şi fără să fie agresaţi de perfide probleme, cu care, pur şi simplu nu au nici o legătură, pe care nu le-au generat şi nici provocat, dar sunt chemaţi mai apoi să le rezolve. Până când şi încotro? 

Deea Mazilu – RoMedia.gr  

 

Accesări: 3013