Ziua marelul NUZiua Națională a Greciei sărbătorită la 28 Octombrie este cunoscută generic drept Ziua Marelui “Nu”, dar ce înseamnă mai exact acest “Nu” și care a fost contextual internațional al evenimentelor premergătoare și ulterioare zilei de 28 octombrie 1940 pe care o aniversăm în fiecare an?
Această zi este legată de participarea Greciei în cel de-al Doilea Război Mondial.
La 1 septembrie 1939 Germania a atacat Polonia, care era oarecum sub garanţia guvernului britanic. Când acesta a cerut imediata suspendare a operaţiunilor de război germane, aceştia din urmă au refuzat, determinând Anglia şi Franţa să declare război Germaniei hitleriste şi astfel, provocând începerea celui de-al Doilea Război Mondial. După semnarea la Kremlin la 23 august 1939 a pactului germano-sovietic, ruşii au intrat şi ei în Polonia, ocupând regiunile estice ale ţării.
Italia, cu toate că nu intrase propriu-zis în război, şi-a intensificat războiul psihologic împotriva Greciei şi îşi continua propriile operaţiuni militare în Albania.
Grecii erau îngrijoraţi, pe bună dreptate, pentru că despre ajutoarele promise de puterile vestice nu se ştia practic nimic concret. Nu exista nimic scris care să prevadă în ce condiţii se putea primi acest ajutor sau măcar în ce consta el.
Din primăvară şi până în vara anului 1940, Hitler cucerise Norvegia, Belgia, Olanda şi Ducatul Luxemburgului. Germanii au intrat apoi în Franţa, silindu-i pe englezi să se retragă de acolo. Mussolini a fost surprins de foarte rapida desfăşurare a evenimentelor, şi temându-se ca nu cumva războiul să se termine fără participarea de facto a Italiei, declară război Franţei şi Angliei, la 10 iunie 1940, o Franţa în pragul prăbuşirii. Atunci declară oficial, încă o dată, că va respecta integritatea teritorială şi independenţa Greciei.
Italia începe să apară mai mult ca o ameninţare la adresa Greciei odată cu căderea Franţei la 22 iunie 1940 (semnarea armistiţiului cu Germania şi cu Italia). Ambasadorul grec la Roma a fost chemat în mai multe rânduri în faţa Ministrului de Externe Italian, Ciano: grecii erau acuzaţi că permiseseră vaselor britanice să staţioneze mai mult de cele 24 de ore permise în porturi greceşti. La răspunsul ambasadorului grec care a negat asemenea acuzaţii, replica italienilor a fost că fuseseră găsite documente oficiale din anumite dosare franceze de către germani. Acestea ajunseseră în mâinile autorităţilor germane, şi deci, se ştia poziţia oficială a Greciei. Italienii mai avertizau asupra faptului că o coalizare a grecilor cu marina britanică însemna cassus belli împotriva italienilor şi a germanilor.
Începând cu acest moment, Italia declanşează o serie de incidente care au scandalizat opinia publică vestică prin gravitatea şi laşitatea faptelor. În ordine cronologică, aceste fapte ar fi următoarele:
§  pe 12 iulie 1940 vasul auxiliar al Marinei Elene “Orion” a fost bombardat de aviaţia italiană. Acest vas aproviziona farul din Golful Kissamos din vestul Cretei. Distrugatorul “Hydra”, ce însoţea acest vas a fost şi el bombardat.
§  pe 30 iulie 1940 distrugătoarele “Regele Giorgos” şi “Regina Olga” au fost avariate în Golful Corinth de avioane italiene (patru bombe). Analiza chimică a fragmentelor de bombe a demonstrat că bombele erau de acelasi tip cu cele ce bombardaseră “Hydra” pe 12 iulie.
§  pe 6 august 1940 şase bombe au fost aruncate asupra unui vas A6 ce patrula între insulele Aegina şi Salamis.
§  pe 15 august, Crucişătorul Flotei Elene “Elli”, cu o capacitate de 2115 tone şi un echipaj de 232 de oameni, a fost torpilat pe neaşteptate în Golful Tinos, unde se oprise pentru festivităţile prilejuite de marea sărbătoare din calendarul ortodox (Adormirea Maicii Domnului). După mai mult de o oră de la atac, vasul s-a scufundat, bilanţul fiind de 8 morţi şi 26 de răniţi. Din fragmentele torpilelor s-au recuperat fragmente cu numărul de registru şi originea lor; erau, fără nici o îndoială, italiene, dar grecii au preferat să nu facă publică originea submarinului de pe care se trăseseră torpilele, în dorinţa neimplicării Greciei în război. Au făcut publice aceste informaţii abia pe 30 octombrie, când războiul fusese declarat.
Intrarea Italiei în război de partea Axei a îngreunat transporturile Aliaţilor prin Mediterană şi în Africa, unde italienii repurtaseră succese.
Nici Uniunea Sovietică sau Statele Unite nu intraseră în război, preşedintele american reafirmând în octombrie 1940 dorinţa americanilor de a se ţine departe de războiul european, dar de a-i sprijini pe britanici cu tot ce se putea, mai puţin cu soldaţi. Intrarea Statelor Unite în război după momentul Pearl Harbour din decembrie 1941 a propulsat războiul la scară mondială.
În Balcani, două dintre componentele Înţelegerii Balcanice înclinau mai degrabă spre Axă: Iugoslavia şi România. Bulgaria ducea o politică precaută. Oricum, Pactul Balcanic nu avea valabilitate în cazul unui război greco-italian, iar prin intrarea României în război de partea Axei, (mai mult chiar, în octombrie 1940, în România intraseră trupele germane) se slăbise şi mai mult acest pact.
În ce priveşte ajutorul britanic, el era nesigur, deşi era încă în vigoare garanţia din aprilie 1939, dar nici Marea Britanie nu se afla într-o situaţie foarte bună sau sigură în octombrie 1940. Deci, la declanşarea operaţiunilor de război împotriva Greciei, aceasta se găsea singură în faţa italienilor.
Importantă este şi atitudinea lui Mussolini în momentul în care a decis să atace Grecia. Da, este adevărat că Italia ar fi avut nevoie să-şi creeze baze navale în Grecia pentru operaţiunile sale în Mediterană şi că Mussolini personal visa să transforme Marea Mediterană într-un “lac italian”, dar atacarea Greciei a fost văzută de către dictatorul italian ca o chestiune de onoare, ca o satisfacere a orgoliului său rănit, pentru că mai tânărul său partener, Hitler, nu-l consultase (nici măcar nu-l anunţase!) când se hotărâse să declanşeze ofensiva împotriva unor ţări din Europa, pe care ulterior Hitler le cucerise, într-un timp record, prin “Blietzkrieg”, punându-l astfel pe Mussolini în faţa faptului împlinit. Mussolini, un om de un orgoliu nestăpânit, rănit în mândria lui, credea că a venit momentul să-i plătească lui Hitler cu aceeaşi monedă: la 15 octombrie 1940, la Palazzo Venezia, Ducele face cunoscută decizia sa de a ataca Grecia şefilor săi militari, care protestează, motivând că au nevoie de 20 de divizii, în timp ce au numai 10. În jurnalul lui Ciano se găseşte declaraţia lui Mussolini însuşi, care spera că Hitler va afla din ziare că el a invadat Grecia, în felul acesta sperând că ei doi vor fi chit. Ducele decide să-l prevină totuşi pe Hitler, scriindu-i o scrisoare, dar pe care aranjează să ajungă la Berlin la 24 octombrie, Fuhrerul nefiind acolo; când în sfârşit a citit-o, Hitler a plecat imediat la Florenţa, opunându-se vehement, aşa cum bănuia Mussolini, însă a ajuns cu trei ore după declanşarea atacului, pe 28 octombrie. Hitler a fost furios când a auzit ce a făcut Mussolini, dar şi-a stăpânit mânia, tot în defavoarea Ducelui, refuzând să-i satisfacă Italiei pretenţiile în Franţa.
În ziua de 28 octombrie 1940, în jurul orelor 03:00, Ambasadorul italian la Atena, Grazzi i-a făcut o vizită Primului Ministru grec Ioannis Metaxas, în casa sa din Kifissia, pentru a îi înmâna un ultimatum din partea Guvernului Italian. Acesta a constituit practic, declaraţia de război a italienilor, un război îndelung căutat de aceştia prin tot ce întreprinseseră împotriva grecilor în lunile de înaintea ultimatumului.
În acest ultimatum se spunea că Guvernul Italian:
§  a luat la cunoştinţă acţiunile Guvernului Elen, care nu au fost în conformitate cu starea de neutralitate a Greciei declarată oficial;
§  a găsit necesar, din când în când, să reamintească Guvernului Grec că acesta trebuia să-şi îndeplinească obligaţiile ce recurgeau din tratate; că statul grec a permis Flotei Britanice să se folosească de porturile, apele teritoriale şi coastele greceşti, iar avioanelor britanice le-a permis staţionarea pentru reîncărcarea cu combustibil, toate aceste acţiuni fiind considerate împotriva statului italian. Italienii mai adăugau că la desele sesizări ale lor, Grecia, în loc să-şi întărească şi reafirme neutralitatea, a continuat să colaboreze cu forţele britanice şi cu alţi duşmani ai Italiei;
§  Guvernul Italian menţiona că are dovezi ale colaborării militare a Greciei cu duşmanii Italiei, nu numai garanţia oferită de Marea Britanie, dar şi punerea la dispoziţia Aliaţilor a unor importante puncte strategice de pe teritoriul grec, cum ar fi bazele aeriene din Tesalia şi Macedonia, destinate unui atac asupra teritoriului albanez;
§  erau amintite numeroase incidente greco-albaneze de frontieră şi se reamintea grecilor că statul italian menţionase de atunci consecinţele care urmau acelor acţiuni elene;
§  Guvernul Italian nu mai putea permite comiterea unor asemenea acţiuni, neutralitatea Greciei ajungând să fie doar un simplu pretext; vina pentru toate acestea era a Angliei, care făcuse totul pentru a atrage Grecia în conflict;
§  Guvernul Italian considera că politica dusă de Guvernul Elen de a permite transformarea Greciei într-o bază militară împotriva Italiei va duce la un inevitabil conflict armat cu Italia, pe care aceasta din urmă nu-l dorea, şi cerea ultimativ Greciei, ca o dovadă a neutralităţii ei, să permită ocuparea unor poziţii strategice de pe teritoriul grec, de către armata italiană, de pe aceste poziţii urmând a se conduce viitoare operaţiuni împotriva Angliei. Se continua pe acelaşi ton ultimativ, folosindu-se acelaşi verb (“cere”): guvernul italian cere grecilor să nu se opună ocupării acestor poziţii şi să nu obstrucţioneze în vreun fel trecerea trupelor italiene pe teritoriul grec. Se mai precizează că Guvernul Italian, prin ocuparea acestor puncte nu are în vedere nicidecum vreo ocupare temporară a Greciei, care să lezeze în vreun fel suveranitatea şi independenţa ţării, ci doar nişte acţiuni defensive împotriva Angliei;
§  acestea fiind explicaţiile oficiale date, li se cerea grecilor să asigure că această ocupaţie se va efectua într-o manieră pacifistă; în caz contrar, dacă italienii vor întâmpina rezistenţă, acea rezistenţă va fi respinsă armat, şi Guvernul Elen va trebui să suporte consecinţele ce recurgeau din acţiunile sale.
Condiţiile ultimatumului fiind evident inacceptabile pentru o naţiune liberă, Metaxas n-a putut face decât să refuze acest umilitor act, răspuns ce reflecta dorinţa tuturor în Grecia. Acest celebru “NU” a rămas în amintirea poporului elen, drept “Ziua Marelui NU”, zi naţională, sărbătorită în fiecare an la 28 octombrie.
Ultimatumul expira în decurs de trei ore, fusese dat la 3 noaptea, italienii urmând să înceapă pătrunderea în Grecia la 6 dimineaţa. Prin acest ultimatum, războiul greco-italian, pe care grecii au încercat atât de mult să-l evite, a devenit o realitate.
Imediat după plecarea lui Grazzi de la Metaxas, acesta l-a anunţat pe Rege, pe comandantul suprem al armatei, Lt. Gen. Papagos, comandantul marinei, Vice-Amiralul Sakellariou şi pe Ambasadorul Marii Britanii la Atena, şi a programat o şedinţă a Ministerului de Externe, la ora 5.30, la care a participat şi Regele Giorgos al II-lea. S-a decretat starea de război, regele preluând conducerea armatei, în conformitate cu Constituţia. S-a decretat mobilizarea. Au urmat trei proclamaţii către poporul grec, una a Primului Ministru, una a Regelui şi una a Arhiepiscopului Chrysanthos.
A urmat un ordin telefonic al lui Papagos, comandantul suprem al forţelor de teren elene, către comandanţii Diviziei VIII, ai Armatei Operaţionale a Macedoniei de Vest şi ai Corpurilor de Armată B, C, D, E: “Începând cu ora 06:00 a acestei dimineţi suntem în stare de război cu Italia. Apărarea teritoriului naţional va fi dirijată după ordinele pe care le-aţi primit. Aplicaţi planul de mobilizare. Papagos”. Acest mesaj de o simplitate uluitoare (în original nu are mai mult de 30 de cuvinte) arată o impecabilă pregătire a militarilor greci sau mai degrabă a întocmirii excelente a unor planuri tactice, în care întreaga ierarhie militară, de la ofiţerii superiori la soldaţi, ştiau precis ce aveau de făcut.
Cu o jumătate de oră înainte ca ultimatumul să expire, la ora 05.30, un atac italian a izbucnit pe întregul front albanez, prin 12 coloane italiene, dublat de un puternic atac şi din partea Aviaţiei Italiene, care a început să bombardeze centrele de mobilizare ale grecilor, intersecţii importante, construcţii şi anumite baze aeriene: Portul Piraeus, aerodromul Tatoi, oraşul Patras (unde au fost înregistrate pierderi între civili), canalul Corint, baza navală de la Preveza, etc.
În perioada interbelică Ioannis Metaxas a dus o politică diferită de cea a celorlalte state balcanice: spre deosebire de Iugoslavia şi România el nu s-a apropiat de Axă, ci mai degrabă de Anglia, al cărei sprijin economic îl dorea. Clasa politică elenă era grav judecată de opinia publică greacă după eşecul din Asia Mică, iar grecii nu renunţaseră niciodată la a dori înapoi Insulele Dodecaneze aflate în posesia Italiei. Grecia era o ţară eminamente mediteraneană, dar şi foarte săracă. De aceea a fost normală apropierea de cea mai mare putere maritimă, Anglia, care-i putea ajuta pe greci să-şi construiască flota pe care şi-o doreau. Pentru toate aceste motive, grecii s-au raliat politicii britanice, dorind totodată să rămână neutri între Marile Puteri; dar interesele lor se ciocneau de ale Italiei lui Mussolini.
Situaţia în Balcani se schimbase esenţial până în vara lui 1940 pentru că prin căderea Franţei Europa de vest şi de nord fusese cucerită în cea mai mare parte de germani, iar acum, în vara lui 1940, atenţia Germaniei şi a Uniunii Sovietice se îndrepta spre Balcani. Pe acest fond şi considerând nemulţumirile crescânde ale lui Mussolini cu privire la rolul său în cadrul Axei s-a declanşat atacul italian împotriva Greciei, atac menit să-i satisfacă Ducelui dorinţa de a-l ului pe partenerul său. Acest atac a pornit exclusiv din motive de orgoliu, prin ultimatumul dat Greciei la 28 octombrie 1940. Această zi a rămas Ziua Naţională a Greciei datorită răspunsului dat de Metaxas umilitoarelor cerinţe italiene: „OHI!”(„Nu!”).
Astfel a început războiul greco-italian, dezaprobat de Hitler şi de cei mai mulţi dintre italieni, chiar dintre înalţii ofiţeri. A fost un război de apărare pentru greci, care tocmai de aceea au avut avantajul unui moral excelent, pentru că luptau pentru o cauză nobilă, motiv pentru care au participat chiar şi civilii (femei, bătrâni, copii în spatele liniei frontului). Italienii erau demoralizaţi de lupta împotriva unei ţări care nu atacase Italia, practic pentru ambiţiile lui Mussolini, pe un teritoriu pe care nu-l cunoşteau, mai ales că iarna anului 1940 a fost una cumplită, ceea ce a complicat mult mai mult lucrurile. Italienii nu au avut planuri de luptă foarte clar stabilite, se dădeau adevărate „bătălii ale orgoliilor” între generalii italieni cu privire la ce punct de vedere trebuie să câştige, Mussolini se amesteca întotdeauna impunându-şi dorinţa, etc- toţi aceşti factori au dus la dezastrul ce a încheiat intervenţia italiană în Grecia- atacul „Primavera”. Bătălia pentru culmea 731, din cadrul atacului „Primavera” a fost incredibil de sângeroasă, pierderile fiind de aproximativ de 12000 de italieni, în timp ce câştigurile lor au fost aproape nule.
Acesta a fost momentul când Hitler a fost rugat să intervină şi a considerat că trebuie să intervină pentru a-i reabilita prestigiul lui Mussolini, dar mai ales pentru că eşecurile repetate ale italienilor ar fi putut da britanicilor posibilitatea să lanseze atacuri aeriene împotriva câmpurilor petrolifere ale României, vitale pentru efortul de război german. Grecii şi britanicii au pus la cale un plan de rezistenţă, dar au existat unele neînţelegeri între cele două părţi care s-au dovedit esenţiale pentru victoria germanilor. În plus, rezistenţa extrem de scurtă a rezistenţei iugoslave a complicat lucrurile pentru greci.
Realist vorbind, Grecia nu avea cum să se opună Germaniei, chiar şi cu ajutorul militar britanic, dar cred, personal, că dacă nu ar fi intervenit armistiţiul semnat de generalii greci cu cei germani, cel puţin pe sectorul „Liniei Metaxas” grecii ar fi reuşit să-i ţină mult mai mult pe germani în şah. Dar şi aici şi-a spus cuvântul superioritatea tehnicii de luptă germane, a echipamentului lor superior. Mulţi dintre ofiţerii superiori greci nu au acceptat acest armistiţiu şi au continuat lupta în zone neocupate ale Greciei tocmai din aceste considerente.
Grecia Continentală a fost cucerită, deci, în ritmul obişnuit al germanilor; la fel s-a întâmplat şi cu insulele greceşti. Ţara a fost împărţită între germani, italieni şi bulgari, toţi dedându-se la atrocităţi împotriva civililor. Singurul bastion al Eladei rămânea Creta, unde erau refugiate şi autorităţile elene. După ezitări, Hitler şi-a dat acordul pentru atacarea insulei.
Bătălia Cretei a fost una dintre cele mai spectaculoase ale războiului până la acel moment, dar ea a cauzat celor două părţi un număr extrem de ridicat de pierderi.
Per total, Campania germană din Balcani a avut esenţialul merit de a fi întârziat declanşarea operaţiunilor germanilor împotriva Uniunii Sovietice cu cel puţin cinci săptămâni. Meritul este al grecilor, ei au reuşit să reziste mult mai mult decât prevăzuse Hitler. Comandanţii germani nu au fost îngrijoraţi din acest motiv, dar s-a dovedit că pe termen lung această întârziere i-a blocat pe germani în cumplita iarnă rusească, ceea ce în final, prin victoria ruşilor, a schimbat cursul războiului.
Aici rezidă imensul aport adus de poporul elen: ei au luptat cu o vitejie rămasă legendară şi recunoscută chiar şi de oponenţii săi împotriva invincibilei Germanii a lui Hitler, în condiţiile în care Grecia era la acel moment o ţară extrem de mică, foarte limitată economic şi aproape arhaică. Au rezistat eroic, au sfârşit prin a fi cuceriţi şi au suportat tripla ocupaţie până la sfârşitul războiului.
Această epopee elenă nu a fost una cu un final fericit, dar ceea ce grecii au realizat în Al Doilea Război Mondial este impresionant, rolul lor în victoria finală a Aliaţilor există şi trebuie recunoscut.
O corespondeță de la Luiza PERA – Salonic